8 PROBLEME CARE FAC FACULTATEA TA SǍ MEARGǍ PROST

Lucrez ca asistent ȋntr-o universitate de stat de aproape zece ani. La terminarea şcolii simţeam cǎ mai aveam destule de ȋnvǎţat, așa că n-am fugit mâncând pământul, cât mai departe de mediul ăla, ca toți foștii studenți şi am acceptat oferta conducerii de a rămâne acolo. Așa că am rămas în contact permanent cu problemele mecanismului educaţional universitar cu care toți studenții se confruntă și pe care abia așteaptă să le uite după ce și-au luat diploma.

Dacǎ eşti student şi ai ceva ȋn cap, pentru tine nu e un secret cǎ ȋnvǎţǎmȃntul merge prost ȋn ţarǎ. Dacǎ nu ştii ȋncǎ de ce, ȋncerc sǎ te lǎmuresc eu. În mare, sursa relelor pare sǎ fie problema standardelor: profii ȋşi cer sieşi puţin, studenţii n-au o problemǎ cu asta, nimeni nu ţipǎ. Cangrena sistemicǎ e avansatǎ şi ȋncepe de foarte sus, ca şi ȋmpuţirea peştelui. Ştie oricine cǎ la minister avem numiri politice, nepotisme şi somn, dar cel mai nasol e cǎ şi dedesubt merge rǎu. Curiozitatea m-a fǎcut sǎ ȋmi ȋntreb şi colegii din alte facultǎţi – vream sǎ văd cum merge la ei. Informaţiile de aici sunt strȃnse din mai multe surse şi sunt valabile pentru majoritatea facultăților.

1. Profesorii se evaluează singuri, deci trebuie sǎ-i crezi pe cuvant cǎ-s competenţi
Evaluarea profesorilor se face într-un mod care ar părea nerealist și într-un roman de Kafka. O datǎ pe an primeşti pe mail o foaie de autoevaluare de la CNATDCU ( Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare) cu titlul urgent!; acolo ai de trecut punctajul pe care ţi-l dai tu ţie pentru realizǎrile tale (publicaţii, activitǎţi): pentru fiecare ai de ales trei, cinci, zece sau 15 puncte, dupǎ caz. Dacǎ ai rǎbdare sǎ citeşti metoda de folosire a grilei ȋţi dai seama cǎ e greu de ȋnţeles și mai simplu pui punctajul maxim şi ȋţi vezi de viaţǎ. Oricum nu te verifică nimeni. Cred cǎ nu-i pasǎ nimǎnui de ele, cǎ n-am primit niciodatǎ feedback; nu e grijǎ adevǎratǎ, e doar bifat de cǎsuţe pe foi. Mǎgǎria cu mimarea vigilenţei e ideea ministerului – „Bǎ, noi v-am ȋntrebat dacǎ sunteţi performanţi…!”. Dacă tot o ardem așa, nu înțeleg de ce nu îi pun și pe studenți să își dea singuri note?

2. Nu există nicio coordonare între ce vrea piața muncii de la absolvenți și ce se întâmplă în facultate
Dacǎ mǎ refer la situaţia mea, pot spune cǎ societatea nu ştie ce vrea de la arhitecţi, deci gradul de adecvare al şcolii la nevoile economiei nu poate fi mǎsurat de minister (asta dacǎ ministerul ar avea chef sǎ facǎ aşa ceva). Nema statisticǎ pe fluctuaţiile pieţei construcţiilor şi ioc evaluare a calitǎţii ȋn construcţii ȋnseamnǎ cǎ statul investeşte şi obţine arhitecţi pe care piaţa de multe ori nu ȋi poate absorbi. Presa a discutat mult despre cazul unui elev care s-a plâns ministerului de condițiile din facultate și a fost exmatriculat. Probabil consecinţe ale stǎrii de fapt: studentul ce a semnat petiţia trimisǎ ministerului era supǎrat cǎ trebuie sǎ ȋnveţe lucruri pe care el le considerǎ ȋnvechite sau nefolositoare.

Deşi ȋn mod normal statul romȃn ar trebui sǎ ȋşi clarifice ce vrea de la noi, mai existǎ un vinovat: se numeşte Ordinul Arhitecţilor din Romȃnia. E organizaţia în care aruncăm cu bani ca sǎ ne reprezinte profesional. Banii ȋi ia, dar nu prea face lucruri pentru arhitecţi – propuneri legislative nu face, sancţiuni pentru cine trişeazǎ nu dǎ… şi nu face nici dezbaterea aia despre educaţie de arhitecturǎ VS supravieţuire ȋn piaţǎ, de care avem toți nevoie.

3. Planul de învățământ e făcut după ureche
Cȃnd vrei sǎ ȋnveţi ceva nou, ȋţi faci un plan de bǎtaie; pui pe foaie ce vrei sǎ ȋnveţi, cȃt timp ai la dispoziţie şi care sunt etapele studiului. Procedura asta se numeşte plan de ȋnvǎţǎmȃnt la nivelul unei facultǎţi şi rolul lui este exact ǎsta – sistematizarea transmisiei de informaţii cǎtre studenţi. Ar trebui pus la punct de un nucleu dur de universitari pragmatici; oameni dinamici care ȋnţeleg importanţa gestionǎrii timpului. Doar că realitatea e foarte diferită de teorie. În multe facultǎţi studenţii sunt ȋncǎrcaţi uneori excesiv şi alteori insuficient, deoarece planul e adesea fǎcut pe genunchi. Nu e logic sǎ ţi se cearǎ sǎ faci faţǎ la trei lucrǎri şi un parţial ȋntr-o sǎptǎmȃnǎ plinǎ de seminarii, iar ȋn urmǎtoarea sǎ poţi chiuli la tot fǎrǎ probleme. Nu e logic, dar e obișnuit.

Profii ar trebui sǎ aplice rigoarea pe care o cer studenţilor la etapizarea testelor. Nu o fac. La rȃndul lor, studenţii ar trebui sǎ facǎ urȃt, dar se abţin; au ȋnvǎţat lecţia cu capul plecat sabia nu-l taie, de la pǎrinţi.

4. Salariul de profesor se plǎteşte oricui se ȋncǎpǎţȃneazǎ sǎ nu iasǎ la pensie, indiferent dacǎ e senil sau nu
Partidele de stȃnga ţin cu sǎracii şi bǎtrȃnii. Nu zic că nu e bine să-i susții în societate, dar e rǎu cȃnd modifici legea ca sǎ permiţi rǎmȃnerea ȋn activitate a tuturor profilor ȋn vȃrstǎ. Dupǎ ce un guvern de dreapta a hotǎrȃt odatǎ pensionarea cadrelor universitare la 65 de ani, urmaşii la ciolan au introdus ȋn lege virgula salvatoare: nu-i mai pensionǎm, dar ȋi punem sǎ aleagǎ ȋntre salariul de lector şi pensie. Salariul de lector e de rahat – ai ȋn mȃnǎ cam 1 200 de lei (dacǎ ai doctorat), dar poți sǎ dai examen direct pentru postul de profesor. Nu zic cǎ experienţa nu are valoarea ei, dar am auzit despre universitari senili care ȋncaseazǎ şi salarii de profesori şi sporuri de vechime.

5. Postul nu-l ia cine e mai competent, ci aplicantul cel mai vechi sau norocosul care are pilǎ
Ca să ajungi lector sau conferențiar, trebuie să ai un post rezervat. Posturile didactice trebuie ocupate pe bazǎ de competenţǎ – care se mǎsoarǎ prin concursuri. Problema e cǎ procedeul e o formalitate: cel mai vechi dintre aplicanţii care au dosarul complet cȃştigǎ postul scos la concurs. Simplu. Excepţia e cȃnd apare cȃte unul cu o pilǎ mare. Pila bate vechimea. Lipsa concurenţei inhibǎ dorinţa de upgrade profesional a profilor, așa că ǎştia sunt de trei feluri: foarte bǎtrȃni şi siguri pe scaun, cei de vȃrstǎ mijlocie ocupaţi cu fǎcutul banilor pe lȃngǎ şcoalǎ şi cei foarte tineri şi demotivaţi.

6. Banii daţi de stat pentru facultǎţi sunt puţini, iar lipsa transparenţei permite banilor din taxe sǎ fie cheltuiţi aiurea
Asta se traduce ȋn salarii mici, iar zgȃrcenia scade calitatea educaţiei. Performanţǎ nu faci cu investiţii de doi lei. Sigur, existǎ atleţi care-şi umplu bazinul olimpic cu gǎleata şi ies campioni, dar sunt rari. Ȋn ȋnvǎţǎmȃnt, subfinanţarea şi proasta gestionare a resurselor e regula, nu excepţia. Spre exemplu, ȋn lege scrie cǎ orice universitate e obligatǎ sǎ aibǎ stabilitǎ schema de personal cu minimum două sǎptǎmȃni ȋnainte de ȋnceperea anului. Dacǎ s-ar face asta, contractele de duratǎ determinatǎ ar trebui semnate ȋnainte de ȋnceperea anului, deci şcoala ar trebui sǎ-şi plǎteascǎ oamenii şi pe luna octombrie… dar în unele locuri salariul pe luna octombrie se mai sare. Auditǎri nu existǎ şi nimeni nu ştie unde merg banii din taxele plǎtite de studenţi. Tǎcere pe toate fronturile.

7. Autonomia universitară duce adeseori la decizii netransparente, de care afli abia după ce au fost luate
Principiul autonomiei universitare, adicǎ dreptul de stabilire a organizǎrii şi funcţionǎrii proprii, este o idee bunǎ – el oferǎ universitǎţilor dreptul de a experimenta pentru creşterea performanţei. Problema e cȃnd membrii senatelor ȋnţeleg cǎ asta ȋnseamnǎ dezlegare pentru hotǎrȃri luate netransparent, despre care afli prea tȃrziu. Nimeni nu comunicǎ deschis despre ce se schimbǎ – informaţiile care ȋi privesc pe studenţi sau pe profi se prezintǎ sub formǎ de zvonuri ce umblǎ pe coridoare. Ştiu de la un coleg cǎ facultatea lui a hotǎrȃt sǎ nu mai plǎteascǎ asistenţii pentru ultima lunǎ din an: i-a explicat o secretarǎ abia cȃnd ǎsta a venit sǎ ȋntrebe de ce i-a rǎmas cardul gol.

8. Sistemul te ameninţǎ cǎ nu te lasǎ ȋn universitate dacǎ nu faci doctorat, ȋnsǎ te trateazǎ nasol odatǎ ce ai titlul luat
Cȃnd lucrezi de puţini ani pentru şcoalǎ, poţi exista ȋn acte doar sub forma de doctorand cu contract de colaborare cu facultatea sau ca doctor cu contract de muncǎ pe duratǎ de un an. Pentru cine are ghinionul sǎ ȋşi susţinǎ teza ȋn faţa comisiei la ȋnceputul anului existǎ şansa ca facultatea sǎ ȋncerce sǎ ȋl ardǎ la salariu: nu prea avem bani, ştim cǎ ȋţi dai doctoratul ȋn noiembrie, aşa cǎ ȋncercǎm sǎ te trecem la categoria de colaborator extern (salariu cam patu sute de lei pe lunǎ), ca sǎ nu-ţi dǎm o mie. Vom face asta ȋncǎlcȃnd legea – te considerǎm colaborator extern, chiar dacǎ la data semnǎrii contractului tu eşti ȋncǎ doctorand… te descurci tu, doar eşti bǎiat deştept; suficient de deştept cȃt sǎ nu comentezi scamatoria, adicǎ.

Cam asta e situaţia: ne formeazǎ elitele profi sǎraci, ȋnvechiţi şi puţin frustraţi, pe care nu-i verificǎ nimeni. Oameni ǎştia n-au timp de ȋnvǎţat chestii noi, cǎ sunt ocupaţi sǎ plǎteascǎ ratele la Matiz; le mai ţin locul pe la cursuri cȃţiva asistenţi care n-au bani de cǎrţi – şi ei din ce ȋn ce mai rari, cǎ mulţi din tinerii dinamici fug de bunǎstarea din ȋnvǎţǎmȃnt.

Lumea zice cǎ nu se doreşte construirea de generaţii performante. Eu cred cǎ nu prea se reflecteazǎ la chestia asta, iar procentul din PIB alocat ȋnvǎţǎmȃntului zice de la sine: 3,54% pentru viitor nu e cam puţin?

Singura şansǎ e o schimbare de forţǎ la vȃrful ministerului: da, e nevoie de oameni deschişi, progresişti şi, mai ales, cerebrali… dar asta nu e suficient, pentru cǎ nimic nu ţine loc de coloanǎ vertebralǎ pe termen lung. Iar atât timp cât învățământul la noi va rămâne un domeniu bugetat la mișto și condus de oameni preocupați să-și mențină statutul și privilegiile mici, nu să facă ceva, o să șchiopăteze încet-încet spre irelevanță. Că nu degeaba a ajuns diploma de facultate luată în România la fel de relevantă în străinătate ca una luată în Narnia sau desenată cu pixul. Și nici la noi nu înseamnă cine știe ce, când, atât timp cât taci din gură, nu pui întrebări și mergi pe burtă, ți se dă diplomă la sfârșit, iar dacă sesizezi lucruri greșite, riști exmatricularea.

Autor: Radu Negoiţǎ, publicat iniţial ȋn VICE cu titlu similar